Evoluţia fenomenului de cunoaştere şi acceptare a dislexiei în Marea Britanie

Din ce în ce mai mult termenul Dislexie începe să se facă cunoscut la nivel mondial.

Programele de învăţământ pentru copii dislexici au luat amploare în ultimul timp iar accesul la informaţie devine din ce în ce mai accesibil tuturor.

Foarte multe persoane nu cred în existenţa Dislexiei deoarece este o dificultate ascunsă care nu prezintă simptome la nivel fizic. Foarte mulţi specialişti pot eşua în a diagnostica corect Dislexia dând drept motiv o întârziere a copilului, sau alte motive cum ar fi ADHD, tulburare de atenţie sau lipsă de motivaţie şi interes din partea copilului.

De asemenea de foarte multe ori dislexia este asociată copiilor care încurcă literele b/d, m/n, care nu deosebesc dreapta de stânga sau care au dificultăţi de citire, fără a se lua în considerare că dificultăţile dislexiei sunt mult mai complexe şi diferă de la individ la individ.

 

În Marea Britanie primul caz de dislexie a fost descoperit în 1896

În urma examinării unui elev de 14 ani Doctorul W. Pringle Morgan a realizat că băiatul era foarte isteţ şi abil la jocuri doar ca îi era foarte greu să citească.

Inabilitatea sa este atât de pronunţată şi evidentă încât sunt convins că este cauzată de efecte congenitale

Ulteriori examinări au arătat că : “…se pare că nu are puterea să păstreze impresiile vizuale ale cuvintelor

În ciuda acestei descoperiri abia peste o sută de ani această condiţie a fost pe deplin acceptată şi nevoile persoanelor cu dislexie recunoscute.

 

Formarea asociaţiilor pentru copii dislexici

Un rol foarte important a fost jucat de Marion Welchman, mama unui baieţel care prezenta o întârziere în vorbire şi o incapacitate evidentă în a citi şi a scrie.

Determinarea acestei mame în a căuta instruire adecvată băieţelului ei a stimulat procesul de acceptare şi cunoaştere a Dislexiei.

Asociaţiile locale pentru copii dislexici au devenit din ce în ce mai multe (în jur de 100 la acest moment) şi cel mai adesea reprezentanţii erau părinţii unor copii dislexici. În 1972 s-au reunit în Asociaţia Britanică pentru Dislexie (BDA).

Asociaţia a continuat o strânsă legătură cu departamentele guvernamentale şi a jucat un rol activ în răspândirea informaţiei în toate instituţiile şcolare. Ceea ce sperau organizaţiile era de a putea identifica Dislexia la copii încă din clasele primare.

 

Formarea Evaluatorilor şi Profesorilor de dislexie

Cheia pentru a putea oferi ajutor specializat cât mai multor copii dislexici era de a forma câţi mai mulţi profesori pentru a putea recunoaşte Dislexia şi pentru a putea preda copiilor dislexici.

A fost nevoie de o strângere de fonduri pentru a putea organiza un program anual de formare. Una dintre activităţile Asociaţiei din Bach a fost organizarea unui program anual de formare în programul multisenzorial Gillingham-Stillman (the multisensory Gillingham-Stillman programme), metodă din SUA, pe care Marion Welchman a introdus-o în Anglia împreună cu Sally Childs în calitate de mediator.

Tot lui Marion i se datorează lupta pentru toate autorizaţiile necesare perntru a se putea implementa un curs specializat pentru formarea specialiştilor.

O echipă de specialişti din Marea Britanie -Kathleen Hickey, Beve Hornsby şi alţii- au creat un program de predare multisenzorial –multisensoryteachingmethodscare a devenit un curs de specializare postuniversitar (foarte căutat) pentru profesorii care vroiau să se specializeze pentru a putea preda copiilor cu Dislexie.

În momentul de faţă studenţii care aspiră să fie profesori au ca modul de studiu recunoaşterea problemelor de învăţare la copii încă din primii ani de studiu.

 

Dislexia la nivel legislativ

În 1960 cercetătorii de la 3 universităţi din Marea Britanie au putut demonstra că Dislexia afectează aproximativ 4 la suta din populaţia şcolară iar pentru prima dată în 1974 dislexia a fost recunoscută de Departamentul de Educaţie şi Ştiinţă iar în 1981 a intrat în legislaţia Nevoi Eductionale Speciale.

O adevarată explozie de răspândire şi recunoaştere a Dislexiei a fost după o Campanie Informativă a Dislexiei în 1990, când liniile telefonice “help line” puse la dispoziţie au primit 20 mii de apeluri în foarte scurt timp. Acest lucru nu a făcut decât să demonstreze nevoia de informaţie şi ajutor în ceea ce priveşte dificultăţile academice ale elevilor.

În 1993 Legea Educaţiei a introdus un Cod de bune practici, reactualizat în 2015, care permite folosirea unor servicii menite să protejeze şi să ajute copii cu nevoi speciale, din această categorie facând parte şi copilul dislexic.

În prezent National Help Line numără în jur de 25 mii de apeluri anuale.

Fiecare asociaţie de dislexici are la dispoziţie voluntari profesionali formaţi care pot sfătui copiii şi părinţii despre ultimile noutăţi tehnologice -softuri şi programe educaţionale- menite să uşureze munca academică a şcolarilor cum ar fi spre exemplu un program de creare a mapelor mintale (map mind).

Din ce în ce mai mult se pune accent pe nevoile adulţilor dislexici, în mod special în studiile liceale şi superioare şi la locul de muncă.

 

Bibliografie

The International Book of Dyslexia,Edited by Robin Salter (European Dyslexia Association)and Ian Smythe (World Dyslexia Network Foundation) Published in Great Britain 1997

https://www.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/398815/SEND_Code_of_Practice_January_2015.pdf

 

Camelia, 34 ani