Mărturii pe internet

Gândurile următoare sunt preluare de pe siteul http://www.afla.ro/articole/587/dislexia—boala-copiilor-neintelesi.html şi practic salvate aici, fiindca siteul respectiv nu mai funcţionează.

 

Kalkin a spus:
Salut, Eu sunt dislexic si am trecut de mult de varsta copilariei, am 33 de ani. Din pacate am fost diagnosticat de-abia acum 10 ani (dintr-o intamplare) asa ca nu am beneficiat de tratament special, insa am fost nevoit sa tin pasul, si cateodata chiar sa o iau inainte, prin propriile mijloace experimentand din mers. M-am gandit ca v-ar fi de folos cateva sfaturi cu lucruri care au functionat (cat de cat) la mine. Imi cer scuze dinainte daca sunt putin dezlanat si pentru eventualele anagramari. Dislexia mea peste medie (prietena mea corecteaza ceea ce scriu:)).

Ca sa va faceti o idee despre cum vedem lucrurile iata o mica descriere: Nu vedem litere sau simboluri ci un desen. Combinatiile de litere sunt multe si desenele seaman foarte mult. Este foarte dificil sa scriem normal, cu un creion. In scoala desenam ideograme in loc de cuvinte sau propozitii (de ex in loc de vrebul “arata” desenam o mana, “panta” era o sageata inclinata). Este mult mai simplu sa scriu la tastatura, nu stiu exact de ce. Pentru litere sau cuvinte asociez obiecte sau imi construiesc in minte o camera, o casa. In camera intru si am canapea, masuta de tv, servanta cu sertare etc… In sertar este o litera sau un cuvant, canapea semnifica ceva etc. De foarte mare ajutor atunci cand nu imi puteam lua notite foarte repede (ceea ce se intampla destul de des). “Citesc” foarte multe carti. Daca trebuie sa citesc cu voce tare imi este teribil de dificil pentru ca unele cuvinte nu imi spun nimic. In schimb din “desenul” de ansamblu imi dua seama ce se intampla cu exactitate de 90%. Ca o paralela intre modul nostru de gandire si cel normal, este ca si cum am avea nevoie de o dimensiune in plus. Litera A nu ne spune nimic. Dar litera A verde inseamna ceva. Poate fi ardei iute verde. Cu cat descrierea e mai complicata cu atat mai bine. Altfel nu inseamna nimic, se confunda cu orice si o uitam. Inca ceva: daca azi ne e ceva clar, nu inseamna ca si maine va fi la fel (asta a fost un lucru f urat de care m-am lovit).

In clasele primare cand ne ridica in picioare eu povesteam intotdeauna lectia, desi citema din carte in legea mea, asa c aprimele mele note au fost de 4. A fost desutl de greu, pana cand am ramas cunoscut ca “ala care invata cum stie el”. Asta nu m-a impiedicat sa ajung pionier de frunte, comandant de unitate – snur visiniu, pentru cunoscatori :))). Incercati ca orice proces de invatare sa fie cat mai creativ posibil. Nimic nu va fi prea mult. Incercati litere volumetrice. Facute din orice, carton, spuma de frisca, aluat etc. Atentie, este f importnat sa faceti litera, apoi copilul sa va urmeze pasii si sa faca si el una. Este mai eficient decat sa o faceti voi si apoi sa o cititi impreuna. De mare folos jocurile tip Lego, Mecano etc. In functie de dislexie poate sa citeasca si sa scrie dupa o vreme normal sau mai putin normal. Fazan, (jocul acela cu ultimele doua litere un cuvant nou) este si el de ajutor.

Nu are nici un sens sa ne chinuiti cu caligrafia sau chestii prea tehnice. Pentru noi cuvintele dislexie si lexiedis sunt identice, iar literele scrise cu creionul este ca si cum v-as pune sa faceti desene aproximativ identice, dar complicate intr-o ordine incalcita. Nu gandim in cuvinte, ci in imagini. Pentru noi sa citim un cuvant este ca si cum v-as cere sa va imaginati marginea universului. Este ceva care stii ca exista il vezi in mintea ta, dar nu poti sa il apuci.

Atnetie, suntem deosebit de intuitivi si reconstruim imagini si fapte pornind de la lucruri minore. Modul in care va miscati, atitudinea ne face sa sitm lucruri pe care nua mavea cum sa le stim. Niste mici Sherlock Holmes:). Impresia pe care o avem la prima vedere ste 99% cea adevarata. Imi pot da seama ce fel de viata a avut perasoan cu care discut din modul in care isi tine mainile, din ridurile din jurul ochilor, pozitia corpului, unghii etc.

Ne plictisim extrem de repede. Ne este mai usor sa retinem un cuvant sau o lectie daca mai facem inca un lucru in momentul respectiv. Exact ca atunci cand vorbesti la telefon si mazgalesit pe o foaie. Chiar si simpla actiune de a tine un obiect in mana este de ajutor. Ne este mutl mai simplu sa retinem daca in acelasi timp se intampla doua lucruri. Ceea ce voua va distrage atentia, noua ne fixeaza amintirea. Avem o memorie excelenta de lunga durata. Cu cea de scurta durata e mai dificil, retinem doar lucruri esentiale. Avem o capacitate de sinteza ridicata, dar suntem complet haotici in organizare, fie a timpului, fie a obiectelor. Daca intervine plictiseala si rutina nu avem nici o sansa ca lucrurile sa evolueze, de aceea schimbati o activitate de invatare cu alta. N-avem nici o problema sa invatam 10 minute la biologie, 10 la matematematica si 10 la istorie. Insa 30 de minute la biologie poate fi un chin. Nu retinem pe dinafara, mecanic, mai nimic. Este mai simplu sa subliniati in manual cu culori diferite pasajele importante. Noi o sa facem legatura intre ele asa cum ne pricepem si va iesi bine.

Ati citit Singur pe Lume, de Hector Malot? Mudol in care copilul acela invata poezia este curat in spirit dislexic. Pentru noi nu e usor nimic din ceea ce voua vi se pare usor, de aceea nu ne repetati ca este simplu. Nu va enervati pe noi cand trebuie sa retinem lucruri fara sens, pentru ca nu avem nici o vina, pur si simplu motivatia lipseste. Cititul, scrisul, calculul matematic sunt dificile. Aproape ca si cum v-as pune sa va uitati la Cina cea de taina si sa imi explicati matematic compozitia picturii. In schimb tot ce tine de creativitate este simplu.

Eu sunt arhitect, dar dupa facultate am lucrat cativa ani ca senior art director in agentii de publicitate, am avut expozitii de grafica in galerii (chiar si in glasgow) iar acum 2 ani m-am intors la arhitectura (am o mica firma impreuna cu doua prietene). Intr-un final, trebuie sa retineti doua lucruri: 1. Procesul de invatare trebuie sa fie extrem de creativ, iar 2. Dislexia nu este vindecabila, deci nu are sens sa sperati sa va transformati copilul intr-unul normal. Nu trebuie sa aveti impresia ca acel copil are un deficit si nici el sa nu creada asta. Niciodata un copil dislexic nu va fi normal si nu trebuie sa suferiti din aceasta cauza. Este doar altfel si de multe ori o sa fiti uimiti de ceea ce va spune sau va face. Scuze pentru textul lung, dar sper ca va este de ajutor sa ne intelegeti mai bine:).

 

Luisa a spus:
Nu stiu cu ce sa incep …..de bucurie si un pic foarte putina tristete. Multumesc din tot sufletu Kalkin….Eu sunt Luisa, am 30 de ani….nu stiu cu ce sa incep:

1. Toata viata m-am chinuit sa ascund faptul ca nu stiu si nu pot sa citesc cursiv, mai ales cu voce tare, si daca o fac nu inteleg nimic din ceea ce am citit.Tot timpul am crezut ca e din cauza ca nu am citit foarte multe carti la viata mea (poate fi si asta)

2.La scoala nu reuseam sa invat mai nimic ….am avut probabil marele noroc ca am talent la pictura asa ca am urmat Liceul de arta…toata viata ma urmarit si inca ma mai uyrmareste acest complex al citirii si al vorbirii. Cu vorbirea ma descurc fara probleme cand sunt relaxata si cand acel ceva despre care vorbesc imi place foarte mult si e nou. Cand am de scris seva din imaginatia si din ceea ce simt merge, cand trebuie sa relatez sau sa explic ceva…..ma poticnesc.

3. Sunt extraordinar de dezordonata in gandire oricat m-as chinui sa fac ordine, azi merge, maine uit sau ma plictisesc din cale-afara. Uit lucruri banale, uit date de nastere data in care am avut cununia in care m-am maritat….nespecifice femeilor din cate am observat si mai mult a fost acu jumatate de an, azi am fost chiar informata :)). In scris ma simt mai bine deoarece pot reciti, altfel nu pot duce coerent povestioara pana la capat.

4. 70 % din ce ai scris Kalkin, mi se potriveste, de parca as fi eu. Nu stiam pana acum de existenta acestei boli, nu-mi vine sa cred cat de bine se potrivesc piesele….

5.Cu orientare in spatiu sunt un dezastru : Stanga, dreapta, nord sud, ma gandesc ceva….cand am facut scoala de soferi …..a fost distractie de-a drfeptul….am facut si ore suplimentare ….printre probleme , imi spunea sa o iau intr0o parte eu fix partea aialata mergeam….merg la dansuri , cand spune instructorul la stnga toti merg la stanga ….eu inca ma gandesc care e stanga…..toate aste asunt comice dar foarte neplacute pentru mine.

6.Cand am fost mica am fost trimisa de catre scoala la scoala de copii bolnavi mintali…

7.Au fost cu mine la ceva medici am facut Encefalograma, cred ca ii spune, probabil am mai facut si alte teste dar eu numai pe asta cu encefalograma o tin minte, in fine am luat ceva tratament, tebuia sa ma plimb in fiecare seara macar 10 minute apoi faceam o baie calda cu nu stiu ce picaturi….Mai departe nu mai stiu…. Ai mei ori nu stiu ce si cum ori nu vor sa imi spuna nimic legat de asta , in fine …

8. In liceu am vrut sa dau la teatru, mi-a fost rusine si frica din cauza problemelor, in facultate am vrut iar sa intru intr-o formatie d etearu petru studenti,iar mi-a fost rusine, am terminat facultatea de design, lucrez ca designer de interior, pictez….acum m-am inscris la un cusr de teatru si uite asa iar am dat peste problema: dar acum am hotarat sa nu-mi mai pese dar totusi imi pasa asa ca am cautat pe net : Tehnici de citire uite asa am ajuns aici.

9.Apropo de arhitectura incepand cu anul 2, cand mi-am luat ramas bun de la actorie, se pare ca nu de tot, in fiecare an ma gandesc sa urmez facultatea de arhitectura, au trecut deja 7 ani cred de atunci si nu am avut curaju, lainceput din cauza matematicii apoi din cauza timpului, oricum am lucrat 3 ani la o firma de arhitectura :) si nu mi-ar displacea sa mai lucrez, oricum acum le amenajez :).

Si ca un fel de incheere de capitol: Parinti, profesori, poate si colegi nu ar fi zis ca eu pot sa imi castig vreoadata singura painea si ca pot face ceva din viata asta…..nu e chiar asa… credetima ca nu e chiar asa rau…. Daca aveti un copil aparite, aveti incredere in el/ea….mie mi-a lipsit extraordinar de mult asta. Nici acum nu mi-au disparut complexele, singuratatile, etc dar am hotarat sa le “bat” mai ales ca probabil voi avea si eu macar un copil. Ma consider un caz fericit, dar cred ca era mult mai bine daca nu treceau atatia anu sa-mi dau seama cre trebuie sa ma” bat” cu temerile …. V-am spus si o parte din povestea mea, am sa studiez problema mai in detaliu, am sa va anunt de rezultat, am sa merg si la un psiholog ca prea multe se potrivesc… MULTUMESC MULT !!!

 

Ada a spus:
Eu am 23 de ani si acum un an si jumatate, din intamplare, am aflat ca sunt dislexica. In cazul meu nu este o forma foarte grava, deoarece partea cea mai prezenta este disgrafia (dificultati la scriere) si incapacitatea de a memora papagaliceste mai mult decat somnoroase pasarele. Situatia mea este insa nefericita prin prisma talentului meu: in mod ironic, sunt o persoana foarte creativa si comunicativa, asa ca am ales ca meserie relatiile publice si respectiv facultatea de jurnalsim si stiintele comunicarii, specializarea RP. Desi am facut fata cu brio pana acum, am ajuns in punctul in care ma dau cu capul de pereti, deoarece sustin a 3a oara examenul de licenta miercuri. Problema este ca trebuie sa stim mot a mot o tona de definitii si de clasificari si blablabla…. si nu pot sa le invat asa. Plus faptul ca datorita profilului facultatii am si norocul de a ni se scadea puncte pentru fiecare gresala la scris, de orice natura ar fi ea.

Am incercat sa discut cu decaunl, cu decanita, cu profesorii, cu sefa de catedra….toti m-au trimis la rectorat sa vorbesc cu secretara. Zis si facut. N-am rezolvat nimic, pentru ca “nu e treaba noastra sa ajutam handicapatii sa termine o facultate. trebuia sa te fi gandit dinainte”.

Si daca stiam dinainte, tot asta as fi facut….dar nu stiam, pentru ca in romania nu te cauta nimeni, nu te intereseaza pe nimeni…. asa ca aviz amatorilor: AVETI GRIJA CE DRUM VA ALEGETI!! sunt foarte multe sanse sa dati peste oameni cretini si needucati care nu va vor intelege conditia!

 

ozy a spus:
Salut ! Am 33 de ani… pe care i-am trait printre lacrimi, frustrari si complexe…. Da… ma alatur si eu voua, Kalkin si Luiza. Acum cativa ani mi-am dat seama ca suferinta mea are o cauza… dislexia. In timpul colegiului (colegiu cu profil pedagogic care pregareste invatatori sau educatori) am studiat obiectul logopedie si la seminar mi-a revenit de pregatit un subiect de care nu mai auzusem pana atunci… dislexia. Am avut de studiat o gramada de maretiale si am ramas masca… Nu-mi venea sa cred…. Plangand mi-am pregatit tema de seminar… Erau lacrimi de bucurie pt ca descoperisem ca toate problemele mele din copilarie… si care ma mai urmareau si acum aveau o cauza, si mai ales pt ca aflasem ca mai sunt si altii ca mine…. mai inceti la citit, cu scrisul mai schimonosit, cu multe greseli de calcul, mai imprastiati, mai uituci, cu note mult mai mici decat ii duceau capul, dar… sclipitori in unele domenii la care cei ,, destepti” nu prea puteau ajunge. Ce paradox… un IQ mare la un copil care se incurca la tabla inmultirii?!?… As avea atatea sa va povestesc!!!!… dar creierul dislexic are obiceiul sa faca harcea- parcea din relatari… asa ca… Ma bucur ca v-am ,,intalnit” Luiza si Kalkin si ca ne-ati relatat din experienta voastra. Primiti-ma si pe mine in ADA (Asociatia dislexicilor anonimi) :) …si… sa-i dam inainte… pe cai proprii.

 

Didu a spus:
Salut! Am 27 de ani si citind despre dislexie mi se clarifica o gramada de cauze ale suferintelor mele din trecut. Suferintele astea au contribuit la diminuarea respectului de sine care a inceput sa creasca vertiginos in ultima vreme de cand m-am apucat de “studiat” dislexia. In principiu consider dislexia o binecuvantare pentru noi doar ca a fost abordata gresit pana acum din necunostinta de cauza sau ignoranta.

Un singur lucru ma deranjeaza enorm si anume comunicarea verbala …. Imi este extrem de greu sa inteleg din prima ce vrea sa zica cineva si de aceea intreb des “ce?”, “cum?”. De exemplu in loc de “receptor” pot intelege “racitor” si in imaginea mentala a subiectului nu are ce cauta un “racitor” sau pot intelege un cuvant care nu imi creaza nici o imagine mentala cum ar fii “retorcit”. Intreband des “ce? cum?” am senzatia ca deranjez partenerul de conversatie si incerc sa intreb cat mai rar, adica chiar daca sunt cuvinte pe care nu le inteleg nu cer sa repete decat atunci cand stiu ca este ceva crucial in a intelege esenta subiectului in discutie, urmand sa inteleg ulterior prin deductie logica. De multe ori argumentele pentru deductia logica sunt insesizabile pentru restul lumii si asta pentru simplu fapt ca fiind privat de anumite “simturi” omul se adapteaza ascutind celelalte simturi sau dezvoltand alte simturi care pana in momentul privarii erau latente. Asa se intampla si cu intuitia. Din acest motiv dislexicii sunt mult mai intuitivi decat majoritatea oamenilor (majoritatea stabileste intotdeauna standardul de “normalitate”). De asemenea imaginatia si inteligenta sunt utilizate mai frecvent si ca urmare excelam cand vine vorba de ele.

Gasim des solutii noi si geniale pentru diverse chestiuni doar pentru ca nu stim sau nu luam in considerare solutiile existente deja. Einstein (dislexic fiind si el) a afirmat (nu stiu exact citatul, stiu doar ideea pentru ca sunt dislexic :) ) ca “o problema nu poate fi niciodata rezolvata gandind la fel cum am gandit atunci cand am creat-o”. Deci dislexicii au facut si vor continua sa faca mereu o lume mai buna. Noi nu invatam, noi intelegem ! si de aici, cum zicea si Kalkin, azi simbolul @#$%^& inseamna ceva iar maine poate avea alt inteles pentru ca de fiecare data cand vine vorba de @#$%^& refacem analiza care poate fii diferita de fiecare data.

De nenumarate ori “picam examenul” pentru ca profesorul nu recunostea rezolvarea problemei data de mine, apoi dupa ce-i explicam ca la un copil mic revizuia nota. Odata am luat nota 1 pentru ca nu am recunoscut de unde “am copiat” o definitie :)))). Va puteti imagina ce frustrai au iesit din asta. Avem o imensa capacitate de procesare a informatiei si consider ca ne irosim in scolile limitate din acest sistem care sunt facute sa se potriveasca toturor, sa atinga doar partile comune ale oamnilor. Este “normal” sa citesti cursiv si pentru ca nu o putem face corect incepem sa ne disconsideram si zicem ca nu suntem suficient de buni si pot aparea probleme la nivel subconstient care se vor reflecta pe parcursul vietii.

Probabil ca sunt si parinti care intra pe forumul acesta ca sa afle mai multe despre conditia pe care noi o numim dislexie. Oricare ar fi aspectele pe care le considerati mai putin utile ale dislexiei sa stiti ca sunt de multe ori mai multe aspecte foarte utile privind copilul dumneavoastra. Fiecare isi doreste un copil care sa contribuie cat mai mult la evolutia lumii. Puteti fi siguri ca al dumneavoastra asa va face :). Numa’ bine

 

stela a spus:
Buna, dragii mei!! “Ce faci bade? Stai si cugeti?” “Nu, numa’ stau!”… aceasta e starea in care se afla persoanele care nu si-au facut timp sa sa documenteze pe masura inainte de a impartii comentarii derogatorii la adresa, noastra, toti cei care suntem dislexici. M-am regasit in naratiunile voastre si vreau sa va spun ca doar atunci cand recunoastem ca avem o problema, reusim sa gasim solutia. Si, mie, ca si multora dintre voi, mi-a luat foarte mult timp sa admit lumii din jurul meu ca m-am chinuit cu cititul la scoala si ca fiecare triumf l-am dobandit prin munca multa si determinare.

Provin dintr-o familie in care asteptarile din punct de vedere intelectual erau foarte mari, iar din nefericire pentru mine, parintii credeau ca sunt lenesa si probabil nu la fel de talentata ca si fratii mei. Cu groaza-n suflet imi amintesc zilele in care trebuia sa citesc cu voce tare lectia pentru a doua zi de scoala si apoi s-o repovestesc…parintii erau exasperati pentru ca petreceau ore intregi cu mine, sa ma ajute sa citesc, iar rezultatele erau mai putin decat satisfacatoare…Dar, pentru ca eram foarte buna la matematica, invatatoarea a evitat sa-mi strige numele la “Ora de citire”, si uite asa am ajuns in clasa a -V-a. Nefiind supusa chinului de a citi in clasa cu voce tare sau de a relata ce-am citit, m-a determinat sa gasesc alte modalitati de a intelege ce-am citit, de exemplu asociam un cuvant cu o imagine sau o culoare.

Si atunci, si acum, am o imagine vizuala pe care-o creez mintal; de exemplu: “Ce e fotosinteza?” Razele soarelui, flori care absorb razele, imi imaginez o turbina mechanica in tulpina-corespunde cu reactiile chimice de convertire a energiei solare in hrana, etc. Poate datorita faptului ca n-am vrut sa-mi dezamagesc parintii am citit foarte mult, vroiam sa-i fac mandrii de mine, ceea ce m-a ajutat sa trec “neobservata ca avand dificultati intr-ale scrisului/cititului/intelesului” pana acum jumatate de an…

In timpul Masteratului (nu locuiesc si nici n-am studiat in Romania). Am fost nevoita sa lucrez in grup, trebuia sa citim articole stiintifice (intr-o ora si jumatate) dupa care trebuia sa pregatim o prezentare Powerpoint care sa fie relatata a doua zi in fata unui panou academic. Atunci mi s-a daramat fortareata…dar in acelasi timp a devenit clar ca sunt “deosebita”. Nu reuseam sa citesc articolul in mai putin de 5 ore (ca sa-l si inteleg!!!!) ceea ce era un handicap…dar mi-a fost rusine sa le spun colegilor ca n-am terminat de citit, am gasit tot felul de scuze, spunandu-le ca le voi trimite prezentarea Powerpoint cu sectia pe care mi-o repartizeaza ei pana la sfarsitul zilei. Si uite asa, ma ascundeam in bibleoteca si citeam/cercetam fiecare notiune pe care n-o intelegeam din articol si dupa vreo 8 ore de munca le trimiteam produsul final, care intotdeauna a fost excelent. Profesorii, la fel ca si colegii au fost incantati de originalitatea cu care abordam fiecare sesiune… dar a venit si ziua cand dimineata s-a distribuit articolul si seara la 5 grupul din care faceam si eu parte trebuia sa prezinte studiul repartizat. Si-atunci m-am facut bucatele…am vrut sa ma sinucid, nu stiam cum sa le explic colegilor mei ca am nevoie de muzica clasica si de ore-n sir ca sa produc ceva decent. In schimb, am incercat sa tin pasul…dar dupa 3 ore eu si inca un coleg din grup tot citeam (ultimii), la care-mi spune el:”Esti dislexica?” Am raspuns ca “Nu”, la care el m-a asigurat, zambind, ca doar unul care e dislexic are nevoie de atata timp. Parca eram prinsa-ntr-un cataclism…am gasit o scuza si-am pornit plangand spre casa, unde mi-am gasit consolarea-ntr-o sticla de vin.

Cand a ajuns sotul meu acasa, i-am spus dezvaluit lupta pe care-am dus-o de ani de zile…lupta cu depresia…cum toata lumea care ma cunoaste crede ca sunt nemaipomenit de inteligenta dar cum defapt eu ma chinui uneori sa inteleg un paragraf timp de 2 ore… Si uite asa, am acceptat ca s-ar putea sa am o problema… La indrumarile sotului meu, am contactat departamentul de psihologie si sanatate al institutul de cercetare la care studiam, ei au organizat testul care-a confirmat ca intr-adevar sunt dislexica.

Va doresc tuturor celor care sunt dislexici multa rabdare, perseverenta si daca inca nu ati gasit metodele care sa va ajute intr-ale cititului/intelesului, documentati-va si incercati sa luati legatura cu alte persoane care sunt dislexice si care ar putea sa va ofere sfaturi.

 

Michelle a spus:
Salut tuturor! In sfrsit pot sa citesc un articol pe care l-am asteptat de multi anii.. Eu am dislexie si stiu asta de 20 ani. Locuesc in Suedia si aici este recunoscut aceasta problema dina 1990. Deci relativ nou. Eu personal studiez de dislexie din septembrie. Ce sa va spun pe scurt. Eu todeauna am fost interesata de limnba materna si am inceput sa scriu compuneri, etc din clasa a treia.

…In limba romina nu sint asa de multe vocale . In sudeza si 9 vocale si eu am mare problema cu vocalele. Limba engleza e si mai dificila. Si eu am avut grau cu cititul. Ce sa spun acum cin citesc poeziile mele toata lumea spune ca recit foarte frumos. Nu am decit sa cred. Dar mereu sint surprinsa. Cind eram mica era cel mai freu sa stau in picioarre si sa citesc. Acum vreau sa va recoman celor care au copii cu diselexie. Citit pentru copii dumesavoastra tare. Si sa aveti rabdare. Sa scrie de mina e un bun exercitiu. Si sa citeasca tare acasa. Execitiu e bine. Dar asta nu va trece(dislecsia) o ai toata viata. Nu uitati ca noi oamenii sintem diferiti: Si avem diferite, talente sau deficiente. Ce am face daca toti am fi lafel. Succes la toti cu dislexie si aici va trimit o poezie…scrisa de mine : ) Vise ascunse Visele mele au fost ascunse Printre florile de tei Pasi mei erau råtåtciti Pe faleza Dunarii Inima mea a råmas Pe virful muntelui,prin ceata, In parfumul fragilor, in apa de izor © Michelle Ps Scuzatimi greselile de scris.

 

liviu a spus:
salut, Andrei, din pacate in romania se vorbeste si se cunoaste putin despre dislexie. nu este o boala si din cauza asta nu se vindeca. se pare ca tu ai dislexie, disgrafie si discalculie. pentru a face progrese in a citi, a scrie te poate ajuta un logoped, se pare ca in ro. sunt putini logopezi specializati in ramura asta. si eu am aflat ca sunt dislexic la 38 de ani si mi-a fost tare greu, m-am simtit tot timpul oaia neagra la scoala. in europa evoluata copii cu dislexie vin ajutati la scoala si in cazul unei teze li se acorda o ora in plus pt rezolvare. initiativa ta este buna, in alte tari sunt astfel organizatii tocmai pt a nu se simtii singure persoanele dislexice, pare ca 8 % din populatia globala are dislexie dar sunt putini care recunosc. pentru a sterge din complexe pe care le creaza cei din jur (ignorantii) e bine de discutat despre dislexie