Părinţi

În cazul copiilor dislexici trebuie înţeles şi acceptat faptul că performanţa scăzută a copilului nu se explică prin lene, prostie, neatenţie sau lipsă de caracter, ci este cauzată de dislexie.

Empatia faţă de copilul dislexic presupune capacitatea de a ne pune în pielea copilului, de a rezona cu ceea ce simte şi de a înţelege acele trăiri chinuitoare prin care trece.

Copilul dislexic îşi dă seama că el este diferit de ceilalţi, că nu poate face faţă cerinţelor şi rămâne în urma celorlalţi, că alţi copii, mai mici, ştiu lucruri pe care el nu le ştie. Simte că pentru el este imposibil, inaccesibil, ceea ce pentru alţii este natural. Copiii dislexici îşi dau seama că realizările lor nu satisfac aşteptările părinţilor, pedagogilor şi nu sunt în concordanţă nici cu străduinţele proprii. Deoarece nu ştiu să scrie şi să citească bine, li se poate crea convingerea că nu pot face nimic bine, insuccesele repetate îi pot conduce la convingerea că nu se pricep la nimic. Aceşti copii se simt incapabili, nefolositori, inutili, inferiori celorlalţi. Devin din ce în ce mai pasivi, îşi pierd spiritul de iniţiativă, nu au încredere în capacităţile proprii, nu-şi mai asumă riscuri, se aşteaptă la insuccese. Aprecierea de sine devine instabilă. Învaţă cu din ce în ce mai puţină plăcere şi treptat se instalează pierderea durabilă a motivaţiei. Mulţi dintre ei reacţionează la eşecurile de învăţare prin tulburări de comportament, care deseori nu sunt înţelese de familie sau şcoală. Părinţii devin îngrijoraţi, se neliniştesc din cauza evoluţiei şcolare a copilului, a realizărilor sale, a adaptării şcolare şi a viitorului.

În aceste familii, învăţatul prelungit până seara târziu devine obişnuinţă. Copilul trebuie să înveţe peste puteri pentru a corespunde aşteptărilor şcolare, dar în ciuda exersărilor nenumărate, în majoritatea cazurilor realizările nu sunt cele aşteptate. De multe ori copilul inventează orice altceva ca să amâne pregătirea lecţiilor. Tensiunea permanentizată datorată învăţatului de acasă îşi pune amprenta şi pe relaţia părinte – copil. Dacă se ocupă altcineva de procesul corepetării, părintele poate să rămână părinte, oferind sprijin emoţional copilului şi nu se schimbă în învăţător sau profesor în ochii copilului.

Copilul trebuie ajutat să devină un adult echilibrat, cu forţă de viaţă, integrat în societate, o persoană capabilă să-şi accepte problemele sale cauzate de dislexie. Trebuie găsite şi dezvoltate capacităţile forte ale copilului, ca să se simtă valoros în ciuda greutăţilor şcolare. Creşterea stimei de sine a copilului poate fi asigurată prin aprecierea acelor rezultate mici sau mari pe care le are la învăţare şi prin diverse activităţi: sport, muzică, arte, hobbyuri, muncă voluntară, etc.

Relaţiile umane sunt foarte importante. Grupurile de sprijin pentru părinţi, consilierea parentală pot ajuta părinţii în acest drum greu şi lung. Cunoaşterea unor adulţi dislexici redă speranţa părinţilor. Relaţionarea cu un logoped, psiholog sau un pedagog empatic poate oferi sprijin real, împărţirea responsabilităţilor şi ajutor în prelucrarea situaţiilor de criză. Colaborând cu logopedul, părintele poate să se implice şi în procesul de dezvoltare al copilului, cu ajutorul diferitelor exerciţii sau jocuri logopedice.

„Singurul lucru care mă împiedică în învăţare este învăţământul.” – spunea Albert Einstein, unul dintre dislexicii renumiţi. Aceste cuvinte par a fi adevărate şi astăzi pentru cei care sunt afectaţi de dislexie. Mulţi dintre pedagogi nici nu au auzit despre dislexie, cunoştinţele legate de acest fenomen lipsesc din formarea lor profesională. Părintele va trebui să se implice în educaţia copilului pe parcursul anilor de şcoală, devenind partenerul pedagogilor şi specialiştilor (logopezi, psihologi, kinetoterapeuţi, medici). Comunicarea deschisă, buna intenţie şi bunul simţ, încrederea, înţelegerea şi sprijinul reciproc vor ajuta această relaţie să devină un adevărat parteneriat. Părintele poate informa pedagogul neexperimentat în domeniul dislexiei despre acest fenomen, despre caracteristicile copilului, stilul lui de învăţare, punctele forte pe care se poate baza în procesul de învăţare. Asigurarea drepturilor copiilor dislexici prin Legea Educaţiei, drepturi asigurate de ani de zile în UE şi SUA, rămâne aşteptată în România, dar şi până atunci se pot face multe. Copiii dislexici au nevoie de nişte părinţi devotaţi şi de pedagogi care se raportează acestui fenomen ca la o provocare profesională.

Ce fel de părinte sunt?

  • Sunt empatic cu copilul meu.
  • Apreciez eforturile copilului meu legate de învăţare.
  • Cunosc şi apreciez aptitudinile şi punctele tari ale copilului meu.
  • Tratez cu înţelegere şi tact reacţiile copilului la eşecurile şcolare.
  • Încurajez copilul în permanenţă.
  • Îmi valorizez copilul.
  • Îl fac să simtă şi să ştie că mă simt foarte bine împreună cu el.
  • Sunt un model pentru copilul meu legat de acceptarea greşelilor şi eşecurilor proprii, tratarea greutăţilor vieţii.
  • Pot să-l învăţ pe copilul meu cum să se confrunte cu problemele lui, deşi sunt uneori copleşit de situaţii.
  • Îi explic ce problemă are.
  • Îl încurajez şi îl învăţ să persevereze în ciuda greutăţilor.
  • Asigur copilului meu o dezvoltare sănătoasă prin apreciere, dragoste, experienţe noi, de stimulare precum şi diferite responsabilităţi şi sarcini.
  • Mă angajez pozitiv în relaţia cu copilul, am aşteptări realiste faţă de el.
  • Nu revărs durerea, disperarea mea pe copil.
  • Mă implic în educarea copilului.
  • Mă informez despre fenomenul dislexiei.
  • Discutăm problemele copilului în familie şi încercăm să găsim soluţiile cele mai bune împreună.
  • Am convingerea că copilul meu îşi va găsi locul în viaţă şi discut acest lucru cu el.
  • Colaborez cu specialiştii şi pedagogii.
  • Îmi ajut copilul să aibă prieteni şi relaţii valoroase de sprijin.
  • Râdem foarte mult împreună.