Testimoniale

Alexandrina Tatomir-OMV-Campania Mergi mai departe citind

Alexandrina Tatomir-OMV-Campania Mergi mai departe citinf from Dislexic.ro on Vimeo.

Angela Ioan-OMV-Campania mergi mai departe citind

Angela Ioan-OMV-Campania Mergi mai departe citind from Dislexic.ro on Vimeo.

„Un sentiment apăsător…”

Este un sentiment apăsător când nu ştii să citeşti. Crezi că nu vei reuşi niciodată şi devii tot mai puţin motivat. Colegii tăi te dispreţuiesc fiindcă nu ştii să citeşti. Când eram în clasele I şi a II-a nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine şi de ce. Am trăit situaţiile de atunci ca pe o înfrângere. M-am simţit învins, am fost dezamăgit de mine însumi. Numai de curând mi-am dat seama ce se întâmpla atunci cu mine, ce înseamnă să fii dislexic. (un băiat din clasa a VII-a)

„Cel mai important lucru este să ne acceptăm copilul aşa cum este”

S-a întâmplat că am fost nevoiţi să ne dăm seama singuri de faptul că băiatul nostru este dislexic. Acesta a fost momentul în care a trebuit să acceptăm că motivul pentru care băiatul nu citeşte nu este acela că e leneş sau neatent, ci pentru că nu este în stare, ceva îl împiedică să-şi însuşească această activitate de bază. Toţi părinţii care au copii dislexici trebuie să treacă prin această fază, să accepte şi să înţeleagă faptul că acest copil are dizabilităţi şi are nevoie de metode speciale, atenţie pentru dezvoltarea acestora. De asemenea, trebuie să acceptăm şi faptul că nu putem rezolva singuri această problemă. De foarte multe ori, avem nevoie de sfatul unui pedagog specializat şi cu experienţă sau de cel al unui logoped. De exemplu, avem nevoie atunci când ne frământam cu gândul dacă copilul trebuie să înveţe o anumită lecţie, chiar dacă ne chinuim până seara târziu, sau să lăsăm totul baltă. Sau, să lăsăm neînvăţată doar o parte? Dar, care parte?

Cu siguranţă, toată lumea ştie că copiilor le place să fie lăudaţi. Acest lucru este şi mai necesar la aceşti copii care se luptă cu greutăţi. Le cade bine lauda, ceea ce este de înţeles după ce au avut şi au parte de atâtea insuccese la învăţare. Poate că cel mai important lucru este să ne acceptăm copilul aşa cum este, să-l iubim foarte mult şi să încercăm să-l ajutăm permanent. (un părinte)

„Mesajul meu pentru părinţi: să fie perseverenţi”

Mesajul meu pentru părinţii care au copii cu dizabilităţi este să fie perseverenţi.

Din experienţa proprie, ştiu că este foarte greu de acceptat această situaţie, dar cu o muncă, atitudine, încercări perseverente, se ajunge la nişte realizări despre care se va putea spune că au meritat efortul. Copiii au nevoie de noi, au nevoie de dragoste şi siguranţă pentru a se putea dezvolta. Părintele oboseşte uneori, dar trebuie să găsească puterea de a-şi duce mai departe sarcina pe care o are. Acestea nu sunt vorbe goale, pentru că în spatele lor este experienţă şi muncă, iar răsplata pentru noi este dragostea fără limite. (un părinte)

„Multă dragoste, atenţie, laude!”

Daţi-le copiilor dumneavoastră multă dragoste, atenţie, laude! Împreună cu băiatul meu ne-am obişnuit deja cu dislexia şi sunt mândră de el pentru că şi astfel se poate să fii printre primii! (un părinte)

„Este nevoie de o întoarcere cu 180 de grade”

A fost chinuitoare şi dureroasă fiecare după-amiază în care am simţit pe umeri greutatea responsabilităţii, îndoiala dacă voi reuşi sau nu să-l învăţ pe copilul meu lecţia pentru a doua zi. Ne-am neglijat prietenii, uneori şi rudele, pentru că am folosit tot timpul nostru liber pentru a ne ocupa de copil. Din momentul în care se constată că un copil este dislexic, este nevoie de o întoarcere cu 180 de grade. Copilul tău nu mai este un elev leneş, iresponsabil, ci unul care de atât este el capabil în situaţia dată. Este foarte greu de acceptat acest lucru, dar, totuşi, trebuie realizat, deoarece numai astfel putem asigura un climat cald şi putem face paşi înainte. Acum înţeleg de ce trebuia încă să-mi încalţ copilul şi să-i înşiretez pantofii atunci când alţi copii de seama lui sau mai mici făceau deja cu uşurinţă acest lucru. Se ridică întotdeauna cu hainele pătate de la masă, vine mai plin de noroi acasă decât alţi copii, îi atârnă paltonul, căciula îi stă într-o parte, îşi trage şiretul. Nu se poate şi nu e voie să-i lăsăm singuri pe aceşti copii, pentru că au nevoie de ajutor atât la învăţat, cât şi în alte domenii ale vieţii. Ei nu sunt la fel de maturi ca şi colegii lor.

Copiilor dislexici trebuie să le acordam o dragoste uriaşă. Ar trebui să-i asigurăm în fiecare moment de iubirea noastră. Este foarte dureros că nici acest lucru nu este de ajuns pentru a le dizolva temerile, pentru a-i scuti de insuccese. (un părinte)

Trimite-ne povestea ta la contact@dislexic.ro.